Cu toate că existau pe acel şantier cumuluri de lipsuri de toate felurile, lipsuri care îngreunau mult munca dar şi condiţiile de viaţă ale brigaderilor, noi eram patrioţi şi “micile jertfe” erau necesare pentru a putea umfla realizările finale.. În acest sens, adică asupra lucrurilor negative sau efectelor negative ale acestei activităţi, era imposibil să ne exprimăm, deoarece era….interzis pe un şantier de muncă patriotică. De fapt aceste aspecte negative, s-au materializat în cumuluri ale indolenţei, mai ales din partea acelor persoane, care în ţinutul lor şi-au dorit şi au “primit industrie” şi nu ştiau ce să facă cu ea, nu cunoşteau la ce era bună, sau se comportau absolut iresponsabili în munca pentru care erau bine plătiţi. Am fost total nedumirit de ce s-a făcut atâta tevatură pentru acest Şantierul al Tineretului, abuzând de acel patriotism impus elevilor, şi aici vorbim de acei elevi care erau din clasele a douăsprezecea. Ei trebuiau să presteze aceste munci care nu reclamau nici pe departe o asemenea desfăşurare de forţe. 1500 de elevi şi 500 de cadre didactice, dintre care aproape jumătate erau cadre didactice universitare. Lor li s-au oferit munci de genul : descărcarea de vagoane, curăţarea în jurul benzilor de transport a cărbunelui căzut de pe ele, amenajarea unor barăci pentru cine v-a veni după noi. Poate singura lucrare care mi s-a părut justificată pentru asemenea tip de muncă şi asemenea mobilizare şi efort, a fost aducţiunea apei pentru Mina Pinoasa. De altfel pentru aceasta am şi optat cu toţii, brigadieri şi conductori tehnici. Lucrarea consta dintr-un şanţ de 4,5 km adânc de 1,5 m, în care se vor monta conducte de 6 şi 8 ţoli şi probarea reţelei asamblate. Acum gândindu-mă în urmă şi această vastă lucrare era o deturnare a muncii şi a forţei de muncă, deoarece trecea prin patru sate, care din această conductă urmau să se aprovizioneze cu apă. Oamenii locului, în “marea lor hărnicie”, au refuzat să-şi sape şanţul pentru aducţiunea apei în casele lor. Pentru această corvoadă a trebuit să fie mobilizaţi elevii din Maramureş care trebuiau să le introducă apa în casele lor. Ca ori ce lucru făcut “de ochii lumii” Mina Pinoasa a funcţionat cu “intermitenţă” vre-o şase ani după care s-a închis. Nu trebuia nimănui. Apa în schimb ce alimentează satele, prin care a trecut conducta ce au instalat-o brigadierii Maramureşului, funcţionează şi astăzi după mai bine de 30 de ani. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că aceste lucrări sunt favorizante pentru administraţiile locale de prin partea locului, deoarece pe parcursul săpării şanţului pentru conductă, traseul a primit multe devieri de la “drumul cel mai scurt dintre două puncte”. Un viceprimar dacă n-am vrut să trecem prin pământul său, ne-a ieşit cu neamurile cu topoarele “să rezolve” devierea de care el avea nevoie. Pe parcursul derulării lucrării am constatat nenumărate marcaje şi ţăruşi ce atestau multitudinea de măsurători şi drumuiri făcute în ultimii 10 ani, peste 6, dar nimeni din partea locului “n-a îndrăznit” să atace o asemenea lucrare, care avea un asemenea volum uriaş de muncă. Probabil că, domniile lor, considerau că era mai comod să nu faci nimic, decât să te apuci şi să îţi sapi şanţul pentru propria aducţiune de apă, cum au făcut oamenii noştri din satele maramureşene. Şi înmiit a fost mai comod, să mişti doar degetul acela, prin care aveai puterea să mobilizezi oameni din Maramureş care să îţi rezolve ţie problemele acelor care nu doreau să muncească, din Oltenia.
Eram cu brigadierii mei, continuă povestea Ion, în spatele termocentralei de la Rogojelul, loc unde am ajuns cu săparea şanţului mai sus pomenit, când zăresc elevul pe care l-am lăsat de planton în cortul brigăzii în care aveam toate lucrurile personale, tot avutul nostru…neîncuiat. Elevul era de numai 83 de centimetri înălţime şi venea în mare fugă, după dimensiunile lui, înspre mine.
– Tov conductor tehnic (denumire de cod ale cadrelor didactice pe şantiere) vă cheamă tov. Lupu comandantul taberei.
– Şti pentru ce? Arde ceva? S-a furat ceva? Este vre-un accident?
– Nu, nu ştiu, dar a spus că este foarte, foarte, urgent. Cu aceste “precizări” nu eram “nici în car nici în căruţă”. Până în acea zi n-am auzit să fi fost chemat un cadru didactic în tabără deoarece nu exista nici o posibilitate de-a le onora.

Chiar dacă aş fi avut această dorinţă, după cum spunea brigadierul nostru, nu aş fi putut realiza lucrul acesta, şi după cum mă lămurea plantonul de lângă mine, nu era nici un mijloc de transport, nici o posibilitate de deplasare pentru asemenea distanţe. Doamne feri de accidente că nimeni n-ar fi avut cum transporta un accidentat la Tg. Jiu la peste 18 km. Mă gândeam că dacă totuşi a fost făcută această cerere probabil că justifica asemenea pretenţie prin evenimentele care se derulează, sau care urmează a se întâmpla. Mi-am luat inima-n dinţi, lăsând elevii în custodia celorlalţi colegi, cu precizările de rigoare. În acelaşi timp gândindu-mă pe unde voi afla un drum mai scurt, că să pot parcurge traseul până în tabără, traseu de peste 15 km. Coborând de la locul de unde săpam, la drumul de acces al termocentralei Rogojelu, speram ca pe acest drum care trece şi pe lângă tabăra noastră, să fie parcurs de un mijloc de transport, care să-mi permită în primul rând scurtarea timpului de deplasare şi calea cu vre-o câţiva km. In consonanţă cu dorinţa mea apare un tractorist care “mergea în direcţia bună” . Evident că m-a luat şi pe mine deoarece, pe raze de kilometri aici nu vedeai o faţă de om. Înainte de-a urca, ca un îndrăgostit de tehnică, am făcut o “revistă” noului tip de tractor U-650 care recent a luat Medalia de aur la Leipzig. El era mândria românilor. Urc în frumosul tractor care, prin acele coclauri era destul de prăfuit. Începem un dialog “de prezentare” prin care am aflat despre tractorist că era din Dej, a fost “detaşat” să lucreze aici deoarece nu prea mergea termocentrala cum era proiectată. Au adunat aici specialiştii termo şi electro-energetici din tot Ardealul, pentru a readuce instalaţiile la o funcţionare acceptabilă, dar de această dată cu cărbune inferior calitativ (era “invenţia răposatului” care ne-a costat numai noi ştim cât “prefacerile” dar şi refacerile prefacerilor, pentru repunerea în funcţie a celor ”refăcute”).
– Apoi atunci de ce nu eşti la instalaţiile din termocentrală? Îl chestionă Ion.
– De asta am venit, dar ăştia de aici când au văzut că trebuie să preluăm noi instalaţiile, pur şi simplu ne-au lăsat acolo şi ei au dispărut. Cu alte cuvinte: “Aţi venit voi, ne odihnim noi” .Când am văzut aceste “apucături” am renunţat să fac o asemenea manevră. Am profitat că am carnet de rutierist şi, asta fac. Dacă preluam instalaţiile aveam “posibilitatea” să nu mai văd niciodată Ardealul.
– Multe ciudăţenii mai sunt în ţara asta. Pe moment m-am decis să-i mai pun o întrebare, se destănui Ion. Avea, de jur împrejur pe bordul tractorului, sub parbriz, diferite sticluţe cu diferite conţinuturi lichide care la prima impresie părea apă de colonie. Parcă era o expoziţie cu vânzare. Domnule îmi spui şi mie ce faci cu sticluţele acestea? Ce conţin aceste flacoane ?
– Exact ce scrie pe ele. Nu mă pot abţine:
– Foloseşti atâtea tipuri de parfumuri (să fi fost, nu credeţi, peste cincizeci de sticluţe).
– Eu. Feri Doamne, chiar că nu-mi plac de loc.
-???
– Domnule ce vârstă-mi dai?
– Păi vre-o 28-30.
– Cam pe acolo. Eu nu sunt căsătorit şi rar, rar de tot, mai merg şi eu la câte o femeie. Ca s-o scurtez, pe ele le las să-şi ia un parfumul care le place. Cu acela se dă pe trup, apoi putem face şi noi dragoste.
-???
– Ne mai întâlnim. Mai povestim. N-am observat că tehnicianul, termo-energeticianul, acum rutierist, m-a introdus deja în tabără. M-am prezentat la comandant. S-a adeverit că problema ivită reclama oarecum prezenţa mea acolo, poate nu era chiar aşa de stresantă, dar şi cealaltă era adevărată că dânsul a uitat pur şi simplu că noi, tabăra de muncă patriotică, nu aveam mijloace de transport, numai pentru dus la muncă şi de adus de acolo. În rest maşinile erau proprietatea Combinatului Miner Oltenia care le folosea pentru necesităţile sale. Cu scuzele de rigoare mi-a prezentat situaţia. În ziua următoare şi-a anunţat vizita Secretarul General al UTC – tov. Grozăvescu, omul care va fi detronat de Nicu Ceauşescu devenind noul ministru al noului minister al tineretului.

Tovarăşul Grozăvescu (numele este autentic) dorea să viziteze pe cei mai buni brigadieri de la Şantierul Naţional Oltenia care în acel an s-a întâmplat că era cel mai mare şantier al tineretului din ţară. Cum nu erau alţi mai grozavi pe şantierul nostru, Comandantul Taberei s-a decis ca la noi, de brigada noastră să fie primit tov. Ministru al Tineretului, adică maramureşeni.
Ca să nu vă storc de bani ca şi să consumaţi alte băuturi, zice Ion, vă spun că locul ales pentru primirea tovarăşului ministru (loc ales fără nici-o regie, ceia ce atunci era considerat de neacceptat, o întâlnire a unui ministru fără fast) a fost intrarea în satul Roşia de Jiu, unde se mai putea încă ajunge cu maşina. Restul drumurilor au fost săpate de noi ca să facem loc conductei. Era prima oră când am văzut şi eu un ministru cu problemele tineretului, ministru care stătea pe buza şanţului săpat de ei şi se întreţinea cu elevul Bilă şi celorlalţi brigadieri, Olteanu, Tămaş etc, elevi ai Liceului Nr. 2 (clasa regretatei doamne prof. Şanta) din Baia Mare, îşi spuneau bancuri, după ce au abordat şi unele probleme de strictă necesitate care îi privea pe ei. (peste un an liceele tehnice se vor reduce de la 5 la patru ani) “Întreţinerea” a durat ceva mai mult de o oră. Printre altele am aflat şi unele lucruri incredibile, care se petreceau cu unele personaje din elita partidului, lucruri ce se făceau ori erau provocate de aceştia. Aceste destăinuiri erau atât mai neaşteptate şi totodată bulversate, nu numai pentru omul de rând ci pentru ori cine, încât nu le-am comentat niciodată cu nimeni, întrucât unele dintre aceste manifestări erau teme pe care se făceau bancuri ce cuprindeau pe acei şefi, bancuri ce erau hilare. Atunci mi-am dat seama prima dată că şefii noştri habar n-au despre noi, despre popor şi aspiraţiile noastre, iar noi nu aveam habar ce “realizau” dânşii “în numele binelui nostru”. Adevărata noastră mândrie a fost că, tovarăşul ministru, a căutat spiritualitate şi parteneriat de discuţii şi bună dispoziţie doar la noi la moroşeni, pentru puţinul timp care l-a avut dânsul de risipit. Aici a aflat probabil dânsul ce-l interesa. N-am văzut un om mai distins, destins şi mai afabil, în persoanele care deţineau un asemenea rang, în “confruntarea” cu persoane de rând, modeste, vorba lui Băsescu-normale. Toată “consultarea”, schimburile de impresii, ne-a părut sincere şi această întâlnire nouă ne-a fost benefică. După acest gest de încredere şi certificarea faptului că eram ce-i mai buni, de aici, din acest cap al lucrării noastre, un coleg propune să nu ne mai deplasăm la locul unde am lăsat lucrul, să începem, de astăzi, să continuăm munca din această parte a lucrării. Până atunci, aveam obiceiul, ca în locul în care urma să săpăm, să facem o minimă recunoaştere a terenului. Rolul acestor “cercetări” avea de fapt un singur scop de-a afla un loc, de unde să ne putem aproviziona cu apă. Ne gândeam noi că în plin sat, este aproape imposibil să nu găsim o sursă de apă. Presupunerea a fost bună. Am găsit o fântână într-o curtea unei case care părea foarte liniştită. Am bătut în poartă. Nimeni, nimic. Am strigat, ioc. Am mers atunci la fântână şi chiar am scos o găleată de apă, când, ne-a izbit organele olfactive o duhoare veche din compuşi ai mai multor mizerii, duhoare stătută pestilenţială, persistentă şi penetrantă, care ne-a inundat nările. Ne-am uitat înspre direcţia din care a venit oribilul miros şi atunci am realizat că uşa casei s-a deschis. În prag a apărut gazda casei, femeia. Din direcţia ei, din casa a cărei uşă a deschis-o, venea pestilenţialul miros. Cu gâtlejurile uscate, cu buzele crăpate de sete, cu nasurile răsucite de duhoare, ne-am luat sculele şi am plecat să începem munca de unde am lăsat-o înainte de vizita tovarăşului ministru Grozăvescu. Până atunci nu am pus prea mult credit pe poveştile acelor bărbaţi care dacă au fost refuzaţi de o femeie, povestea cu greaţă parcă Ion, sunt numeroşi bărbaţi care le bârfeau de regulă femeile, din invidie, pentru că au fost refuzaţi şi suportau greu, în orgoliul lor de bărbaţi afrontul. Atunci automat “strugurii deveneau acri” toate femeile deveneau…c…ve. Întâmplarea de atunci mi-a readus aminte de tehnicianul energetic venit din Dej, aici tractorist, şi multiplele sale sticluţe cu “apă de Kolonia”
Au trecut 30 de ani de atunci, am ajuns în secolul 21 în mileniul III şi am poposit la una dintre societăţile comerciale fanion ale oraşului. Era mare agitaţie. Secretarele au deschis geamurile, făceau curent, împrospătau aerul în care a stat câteva minute un cetăţean sosit cu materiale din aceleaşi locuri despre care povesteam, de acolo de unde efectuam acum treizeci de ani o lucrare cu brigadierii şi am fost nevoiţi să-l părăsim datorită neglijenţei şi a nu agrea igiena personală de către acei oameni. Se pare că prin acele locuri curăţenia nu prea este preţuită şi probabil că nici nu se face mare tam-tam pe această temă, aceasta fiind cauza care ne-a obligat să ne părăsim obiectivul.
– Cum ştiu unii să ne strice cheful, interveni Vasile. Hai să mergem şi noi acasă. Cu poveştile astea ne-ai “răsucit” nasul şi pofta de mâncare..

17 ianuarie 2004