Într-una din renumitele 66 de zile ale iernii în care soarele refuză să se uite la noi ăştia din acest colţ de ţară. În local, împreună cu alţi confraţi, împărţeau gerul acelei zile cu secţiuni ale unor poveşti despre…frumoasele şi însoritele zile de vară. Cum lumea…vara este mai lejer îmbrăcată, uneori poveştile…patinau… înspre frapantul şi veşnic doritul, etern feminin. Locaţia în care se desfăşurau veşnicele dezbateri ale cenaclierilor era acelaşi unic local OJT, local care a preluat funcţiile altora de dinainte, renumite şi ele la vremea lor. Este vorba de celebrul “butoiaş cu bere” şi mai renumitul ”vinclu” din Centrul istoric. Cu toate că poveştile confraţilor…trăgeau la căldura activităţilor de altădată, nu acestea le încălzeau atmosfera, ci cafelele “îmbunătăţite” la care se apela pentru a sparge smogul de afară. În local cenaclierii derulau fel de fel de poveşti, întâmplări mai mult sau mai puţin credibile. Ori cum se pare că uneori se abuza de unele exagerări în timpul cât se povesteau, “fenomene” ce erau considerate la vârsta lor cam nepermise. Poate aţi observat şi dumneavoastră că după un oarecare timp, indiferent cât sunt de “colorate” aceste poveşti, se volatilizează, îşi pierd “carnea”, devenind serbede, plicticoase. Aşa se întâmpla astăzi, şi poate mai devreme ca altădată. S-ar putea ca această vină să fie şi cenuşiul acestei zile, şi poate ca tot de la acea “culoare” a zilei, să fi afectat aceste “poveşti bărbăteşti”. Urmărind firul poveştilor rostite de confraţii săi, oameni cu care “băteau” cam aceleaşi vârste, dar ne grăbindu-ne prea tare pe această pistă ce îi împinge înspre bătrâneţe, poveştile au devenit de genul “strugurilor acrii” sau ale “femeilor respinse” de colegii lui Ion în marile lor aventuri petrecute până acum.. Într-un târziu, ne dorind a le deconspira deznodământul intuit sau repovestit de atâtea ori ale aventurilor lor, chiar înainte de-a le termina de spus, Ion se ridică cu intenţia vădită de-a pleca. Până atunci, parcă grupul cenaclierilor nici n-a sesizat că era şi el acolo, abia atunci l-au băgat şi pe el în seamă:
– Cum, pleci Ioane fără să ne spui ceva ?
– Nu sunteţi destul de decepţionaţi. Sunteţi siguri că doriţi să vă decepţionez eu total? Le replică acesta.
– Hai mă, tu chiar nu ne poţi povesti nimic?
– Ce să vă spun? că mi-am cunoscut nevasta, cu care m-am şi însurat…asemenea poveşti cum sunt a voastre n-am ştiut că-şi au rostul după ce eşti căsătorit. Ascultându-vă pe voi, sunt sigur că aşi fi putut face unele…devieri, dar păcat că nu mi-aţi deschis ochii mai devreme. Impetuozitatea fostului mascul din mine s-a diluat mult… Deci…? Încheie Ion şi încearcă să-şi facă drum spre ieşire.
– Auzi, partea asta o ştim cu toţii. Spune şi tu o poveste, aşa, să treacă vremea, că este prea devreme să mergem deja la masă.
– Cât voi făceaţi elucubraţiile acelea, le răspunde Ion, pe diferitele meridiane şi puncte cardinale, încercând să mă transpun în piele fiecăruia, am constatat că poveştile prezentate sunt de domeniul imposibilului, deci incredibile. Norocul vostru că la noi nu se acordă premii pentru astfel de poveşti, altfel…cine ştie. N-am crezut că voi fi autorul unor astfel de reprize imposibile, şi refuz să cred că au fost adevărate, dar ca şi voi, şi eu am fost un încurcă lume în astă viaţă şi poate de aceia nici eu nu m-am sesizat, atunci când în poveştile voastre se derulau elementele cele mai sensibile ale întâmplărilor povestite de voi.
– Măi nene Ioane, de ce nu intri tu în politică? Ne învârţi pe deget de un sfert de oră şi încă nu ne-ai spus nimic.
– Faceţi-l să tacă! Le propune Ion N-am făcut încă expoziţiunea şi el îmi rupe povestea.

– Hai bă Vasile, lasă-l să spună el ce doreşte să spună. El ne-a ascultat pe fiecare. Noi l-am oprit acum să ne povestească şi tu te-ai găsit să-l încurci.
– Hai “Nene” spune că altfel nu mai plecăm de aici.
– Stimabililor, “se porneşte” Ion, în viaţă, am avut şi eu o perioadă mai puţin fastă. Este vorba de perioada când mă pregăteam şi chiar şi atunci când îmi susţineam colocviu pentru gradul didactic I. Ca să-mi dau seama cât de grav am greşit, când am pus întrebarea la Cercul pedagogic, “dacă Legea cu: locul şi rolul maistrului în economie nu este valabilă şi în învăţământ?”, chiar în timpul în care mi se derula Inspecţia specială pentru obţinerea gradului didactic I, mi-au sistat-o cu câteva minute doar, chiar înainte de-a termina-o şi au considerat-o suspendată. Apoi tot în acest context am primit o sancţiune pe linie de partid, şi toate acestea s-au finalizat cu domiciliu forţat. Ca ori ce om “ce nu mai puteam de bine” eram foarte îngrijorat după cum vedeam că evoluează lucrurile. După numai trei luni toate acestea parcă s-au volatilizat. Habar n-am avut cum s-au pornit, dar nici n-am ştiut cum s-a întâmplat de s-au întrerupt. Poate că dacă n-aş fi fost atât de tulburat, de copleşit de fel de fel de gânduri şi situaţii, posibil că aş fi observat. Cum puteam să nu fiu copleşit de acestea, când nici-o persoană, care cunoştea cât de cât cum merg treburile în învăţământ, n-a mai auzit sau aflat să se întrerupă o Inspecţie Specială cu 2-3 minute înainte de-a suna clopoţelul. Dacă acest lucru nu s-a mai întâmplat, era firesc că nimeni nu cunoştea nici ce va urma nici cum se vor derula evenimentele de aici încolo. Pentru a te înscrie la susţinerea unui grad didactic faci cerere. Primeşti asentimentul corpului profesoral. Dar acum ce trebuie făcut? Totul era o nebuloasă. Parcă însăşi viaţa nu mai avea sens. Eram dincolo de legi, de lumea reală. Apoi, m-am trezit pur şi simplu că a revenit brigada de examinare. M-au rugat să îmi susţin inspecţia specială, din nou. Au procedat exact ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prin luna februarie, adică cu trei luni în urmă. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic din mizeriile vieţii mele la care am fost supus de atunci şi până la…reluarea Inspecţiei. Colocviul…de reluare mi-a fost notat cu 10, dar eu cred c-am acţionat ca un automat pe toată perioada Inspecţiei speciale. De unde să ştiu eu că nu sunt supus unor noi batjocuri. Cât de serios este un examen dat cu brio, care s-a putut anula şi cât de serios poate fi acesta care poate fi o repetiţie a unei noi batjocuri, a unui om care cu această ocazie şi-a dat seama de ce înseamnă un paria. Era conştient că el fără un document că a luat acest examen nu poate reintra în viaţa normală. Viaţa lui s-a oprit cu puţinele minute care-i lipseau din ora de inspecţie. De atunci lumea se uita la el ca la un ciumat. Cine ştia ce se petrece. Cine ştie ce a făcut acest om. Societatea lui îl stigmatiza şi el îşi dădea seama că, cu cât va face mai multe apeluri la “adevăr şi dreptate” cu atât mai mult se va adâncii prăpastia între el şi societate, între colegi. A trăit doar în sinea lui. Uneori colegii nu-l obligau nici să le dea, dar nici să primească bineţe. Începea să semene c-o umbră. O vezi dar nu contează, nu-ţi creează nici-o obligaţie morală, sau de altă natură. După trei luni paravanul a căzut brusc, ca şi cum nici n-ar fi fost. A avut loc inspecţia şi toate au intrat în normal. Chiar şi la masa festivă au participat toţi colegii. Era de neimaginat. Ieri nu l-au salutat, nu-l vedeau şi azi toţi, fericiţi nevoie mare, îl felicitau şi se bucurau “sincer” de succesul lui. Ei erau acei care l-au dispărut, acei care dacă Ion se apropia de ei, se asigurau că nu I-a văzut “cineva” împreună. Erau… Urma să mai susţină examenul la Ştiinţe politico-economice în Bucureşti. Directorul şcolii, un moţ cu suflet mare, îl luă deoparte şi-i zice: “Măi omule, am o propunere pentru tine. Ce-ai zice dacă te-aş trimite vara asta pe Şantierul Naţional la Tg, Jiu –Rovinari cu Brigada Maramureş? Până atunci, până te vei întoarce, se vor linişti apele şi aici”. Am plecat, împreună cu încă doi colegi, să dau examenul ce ne-a mai rămas, în Bucureşti, după care urma să iau trenul spre Tg. Jiu. Cu examenul din Bucureşti nu am avut probleme, mi s-a oferit nota 10, dar gândurile nu-mi erau de loc limpezi. Gradul didactic I, susţinut atunci, era simultan la care au mai avut inspecţie şi examene încă doi colegi. Dânşii după susţinerea acelui ultim examen la Bucureşti, au plecat spre casă.

Eu, ca un veritabil exilat, mă îndreptam înspre Rovinari-Rogojelu. Starea mea sufletească nu-mi permitea să văd nimic frumos pe magistrala ferată Bucureşti-Filiaşi-Tg. Jiu. Poate atunci să-mi fi venit ideea aceasta de absurditate că: dacă aş deţine o funcţie importantă la C.F.R., sau în stat, să pot obliga pe toţi şefii locali şi zonali, să circule întotdeauna când rutele o permit, numai cu trenul, pentru a le da “posibilitatea să-şi bucure şi domniile lor ochii” de ceea ce văd călătorii de rând. Astfel vor avea posibilitatea să înregistreze şi să vadă toate mizeriile ce se depozitează pe marginile liniilor ferate. Aceste mizerii sunt “oglinzile” lipsei de gospodărire de care dau dovadă, acei, cărora funcţia li-se asociază, în mintea lor, cu scaunul şi nicidecum cu buna gospodărire şi profesionalismul, de care au obligaţia să dea dovadă în momentul în care “primesc” asemenea pleaşcă. Pe de altă parte, străinii asociază şi cataloghează mizeriile acestea, şi nu numai pe acestea, cu românii şi România.
Ajuns la Tg. Jiu, cineva de la noul sediul al UTC-ului, sediu proaspăt construit, hotel de trei stele, parcă temându-se să nu mă aciuesc pe acolo, m-a dus chiar în acea seară până în Tabăra de la Vârţ. Locul unde s-a instalat tabăra brigaderilor de pe Şantierul Naţional Oltenia, era o fostă gospodărie sau moşia unui fost conac, din care n-a mai rămas nimic până astăzi. Ba…plopii. Copacii aceia fără de care cred că ne-ar fi zăpăcit temperaturile ridicate şi soarele care prăjea pe tot timpul verii. Nu-mi puteam da seama cum o fi fost amplasat acel conac, în condiţiile date, cert era că nu aflai apă pe un areal de câţiva km pătraţi. Ce să vă mai spun, în acea vară, în acel loc, a picurat puţin prin 16 august şi cam asta a fost…ploaia. Să menţionez că au trecut opt zile până la prima baie şi aia cu apa rece adusă de-o cisternă?
Şantierul aşa era conceput să ne umple tot timpul. Erau multe de făcut, multe de organizat ţinând cont că nici “organizarea de şantier” nu era organizată, dar mai ales ne aştepta o muncă destul de grea, doar de aceia am fost trimişi aici. Şi fiind un şantier al muncii patriotice, era evident că nu lipseau programele “patriotice”, brigăzi de agitaţie, coruri, gazete de perete, concursurile de :cel mai frumos cort, cei mai buni la fotbal, la recitări de poezii, ca în final, punctele cumulate din notele primite dădeau clasificarea brigăzilor. Pentru muncile executate se lua în considerare valoarea zilei muncă. Tot pentru a fi rezolvate toate problemele care priveau situaţia şcolară a brigadierilor, examenele de corigenţă din acel an au avut loc cu mult înainte de termen. S-a făcut acest demers deoarece se considera că elevii care erau constituiţi în brigăzi, ar fi fost incompatibili cu calitatea şi demnitatea unui brigadier-patriot să fie corigent, să participe la munci …patriotice. Unde s-a mai auzit ca un patriot să fie corigent? Deci situaţia acestor elevi trebuia să fie clarificată, adică să nu existe nici-un corigent care, Doamne – feri, să ajungă ca săpatul lui să fie nepatriotic pentru că se simţea mizerabil deoarece era corigent. Pentru a le ridica elevilor ce plecau pe şantier moralul nu s-a mai făcut caz de cunoştinţele, ştiinţa sau neştiinţa lor la examenul de corigenţe dat adhoc, au fost trecuţi toţi în corpore. Nu ne puteam prezenta pe şantier, să ne facem de râsul ţării cu brigadieri care să aibă corigenţe sau situaţii “neclare”. Cred că puteţi înţelege eforturile…profesorilor de-ai trece…şi pe acei care cu puţine zile în urmă au fost catalogaţi corigenţi. Ei bine, această noţiune pe un şantier patriotic era incompatibilă. Deci…
A venit şi ziua în care ne-au prezentat muncile, sectoarele unde urmau a se desfăşura, pretenţiile la calitatea muncii, ce mai ne-au dat de lucru, reluă povestirea Ion, din ce constau de fapt aceste activităţi ale Şantierului Naţional-Oltenia, mie mi-a părut rău că am fost unul dintre cei convinşi a acţiona patriotic pe acel şantier. Erau munci pe care de acum noi trebuia să le finalizăm cu elevii de liceu, brigadieri, componenţi ai Brigăzii Maramureş. Cu toate că sculele cu care urma să “acţionăm”, nu erau încă sosite în şantier, eu cel pedepsit, neoficial “detaşatul”, urma să decid asupra lucrărilor care necesitau în speţă, mâna de lucru a elevilor noştri, a brigaderilor maramureşeni.