Practic izolarea acestor conducte cu smoală, elevilor practicanţi, cuprinşi la cest tip de operaţie, le-a ocupat aproape integral restul timpului rămas să efectueze şi alte operaţii cuprinse în graficul de execuţie a practicii. Pentru patru dintre elevii practicanţi cu această operaţie s-a încheiat practica comasată.
Alţi doi elevi practicanţi, au fost repartizaţi la muncă în subteran, profilul lor fiind de mecanici de mină. Se pare că lupta între generaţii avea conotaţii şi aici. Elevilor practicanţi nu li-s-a dat lămpi de carbid portabile, lămpi prin care se asigura iluminatul portabil individual. Lăcătuşul de orizont, acum era însoţit de unul dintre practicanţi, iar celălalt îi aştepta pe întuneric, până se întorceau de la locurile de muncă. Unul dinte băieţii repartizaţi cu lăcătuşul avea şi pe taică-l său muncitor în acelaşi orizont cu el. Cu toate acestea nu se puteau întâlni deoarece băiatul nu avea lampă pentru iluminatul în subteran.
În mină sunt foarte mulţi şobolani şi de dimensiuni apreciabile. Cine nu ştiu ce sunt aceia să fie fericit, dar nimeni nu şi-a pus problema cum poţi să laşi un copil de 15-16 ani singur între şobolani. Se cunoaşte că aceste vieţuitoare sunt protejate de mineri, şi de la aceştia îşi găsesc unica lor sursă de hrană. Poţi să îţi agheţi ori cât de sus traista cu merinde, găsesc ei metode ca să ţi-o mănânce cu merinde cu tot. Contactul direct între oameni şi şobolani nu se prea realizează, cu toate că minerii le urmăresc reacţiile care previn unele cataclisme, deoarece la vederea luminii se retrag din faţa lor cu sau fără traiste de merinde. Practicantul când „s-a văzut” în acel întuneric greu de realizat şi în laborator, a auzit şi simţit „vietăţile” care-l „inspectau”. Groaza de acele vietăţi l-a dus la un gând „salvator”. A aprins cârpele îmbâcsite de uleiuri şi motorine cu care se curăţau piesele maşinilor miniere. Nu ştim câtă lumină au făcut acestea, dar dacă nu era cu prezenţă de spirit meseriaşul care a simţit prima fumul, ar fi putut muri un orizont de oameni, şi printre ei era şi tatăl băiatului care a aprins cârpele. Acest neplăcut incident, cu ecourile lui „vădit umflate” pe întreaga exploatare, a persistat mult asupra comportamentului elevii practicanţi de la Rodna. Practic le-a adus un mare deserviciu, indiferent despre care elev era vorba. Este adevărat că: #dacă nu se stingea la timp, acel început de incendiu, putea gaza şi chiar omorî pe mulţi dintre pălmaşii subteranelor, dar nu s-a întâmplat şi bie a fost. Cu toate acestea, de câte ori aveau elevii vreo cerinţă, le erau „aduse pe tapet” , „incendiu din Galeria Terezia”. Se pare că acesta a devenit atuul acerb folosit „în lupta” dintre generaţiile de muncitori petrecut la Mina Rodna. Atunci şi-au dat seama tinerii muncitori de ce în ÎMNUL MINERILOR se spune :”În lumea noastră n-avem cer”. N-au speranţe. N-au dreptul la speranţe şi probabil de câte ori pot, „cine-i mai mare” şi are posibilitatea nu pierde ocazia de-a le aduce aminte. De-a începe viaţa activă fără speranţă.
Cu toate acestea, tinerii practicanţi, au crezut că odată cu această fază, să se fi încheiat “războiul” dintre generaţiile vechi şi cele noi. Au crezut, dar au rămas cu credinţa. Examenul de calificare, proba practică s-a dat tot la unitatea din Rodna. Cine n-a avut pe “nimeni” în exploatare n-a putut spera la note nici măcar bune.

Li s-au acordat notele minime mai ales acelora care au luat notele de 8 şi la examenul dat împreună cu muncitorii specialişti la instalaţiile de extracţie. Toate trec….După o săptămână susţineau probele teoretice ale examenului de absolvire pentru certificarea calificării profesionale. Aici notele le-au dat profesorii de meserie şi nu au fost nici-un fel de probleme.
Conform repartiţiilor de atunci după o lună de concediu, trebuiau să se prezinte la Unitatea la care au efectuat practica comasată. Angajarea a avut loc pe doi august.
Cu toate că speranţele lor au fost tocmai acestea: să termine şcoala şi să fie angajaţi în această Exploatare, din satul lor, modul cum s-au comportat cu ei „generaţia bătrână” i-a dezamăgit total. Nu pe toţi, numai pe acei care aveau de fapt nevoie de ajutorul lor, acei care nu aveau neamuri la exploatare sau erau orfani au fost descurajaţi prin această angajare. Ştiau şi ei ceva. Disperaţii aceştia, neavând ce face, vor face tot ce pot, vor devenii buni muncitori, care vor intra in viitoarele competiţii pentru posturile care urmau să le ocupe, sau vor fi mai bine pregătiţi la examenele de categorii superioare, vor promova mai repede ca ei. Despre acei care au avut ei grijă să fie încadraţi aşa cum trebuia să facă cu fiecare, n-o să povestim, vom povesti periplurile productive ale celorlalţi pe care-i oropseau cu neruşinare şi în văzul lumii.
Pe unul l-au oprit a atelierul mecanic. Aici după vre-o două luni, a sosit un ordin că în ateliere, de la acea dată nu mai sunt admişi muncitori necalificaţi. Nu discutăm aberaţia acestei măsuri, de ce ajutorul de fierar trebuie să aibă calificare când nu s-au făcut calificări în meseria de fierar dinainte de război, şi când „mecanicul şef” era o persoană cu doar şcoală primară, care în acel moment, „a fost făcut” şef de atelier, deoarece a sosit un inginer mecanic care a terminat o facultate muncitorească. Şeful de atelier, mai sus pomenit, a venit la tânărul muncitor calificat repartizat acolo şi i-a spus: „ Măi băiete nu vrei să stai tu vre-o două zile în locul lui Iugan care şi-a luat două zile libere” . „cum să nu” şi cele două zile s-au făcut un an de bătut la baros ca ajutor de fierar. Aceiaşi figură s-a întâmplat şi cu celălalt coleg al „ajutorului de fierar”. Fraza doar era puţin modificată. Pe tânărul meseriaş care făcea în atelier pe ajutorul de fierar, într-o zi maistrul i-a cerut „să ajute căruţaşul să ducă materialele la Lainerie, fierăria minei care ascuţea sfredelele, cu un ciocan pneumatic marca LAINER. Ajunşi „sus”, meseriaşul a descărcat căruţa, căruţaşul era doar „cociş” nu hamal ca meseriaşii aceştia calificaţi. După ce a pus toate unde I s-au spus, s-a urcat în căruţă să se întoarcă la atelier, fază în care căruţaşul i-a spus pe un ton amical:
– Jos din căruţă!
– Păi nu mergem jos?
– Eu da. Tu mi-a spus maistrul că rămâi aici!
— De ce?
– Întreabă-l pe el. L-a întrebat şi a aflat că ajutorul „de jos” este deja fostul lui coleg iar el să rămână acolo. Şi a rămas şi acesta un an şi jumătate tot de ajutor de fierar, numai că la această fierărie mecanizată. Aici lupta dintre generaţii a prins contururi inimaginabile. Fierarul care n-avea nici o calificare şi nu terminase nici ciclul primar, de când lucra aici, circa şape ani a învăţat bine „ce are de făcut”.

Până acuma, ajutoarele ce le primea erau de regulă copii necăjiţi şi fără şcoală. Pe aceştia îi bătea zilnic de câte ori greşeau. Tot zilnic, nu uita să le aplice la acei copii, două-trei scatoaice cu mâna în dungă după cap în zona cervicală. Loviturile acestea în final au avut repercusiuni dintre cele mai nefaste pentru tinerii ucenici. Medicul care „s-a uitat” la ei, a explicat „gâlma” care le-a concrescut după cap şi care în final le-a rigidizat gâtul, făcându-le „gâturi de lup” acea mică cocoaşă ce creştea zilnic, că s-ar datora distanţărilor dintre vertebrele cervicale, ca urmare a acelor tipuri de lovituri aplicate de către „meşter”. La primul copil-ucenic căruia I s-a întâmplat acest lucru, lucrurile nu erau cunoscute de nici unul. După ce a fost la consultaţie şi acest lucru se întâmpla abia când băiatul s-a gândit să se însoare, dar a observat că fetele-l ocolesc tocmai pentru că avea gâlma aceia necunoscută pe gât. „Meşterul” fierar deja îl avea pe al treilea băiat cu gâlmă după cap. Partea sadică a acestui fenomen barbar era că „meşterul” se lăuda cu gâlmele „scoase” foştilor săi ucenici. Cu tânărul meseriaş care era „noul ajutor” erau alte probleme. Într-o lună era stăpân pe munca care se făcea acolo şi-i mai trebuia o lună ca să împlinească 18 ani, când putea cere să fie promovat… de fierar. În perioada în care a lucrat la fierăria manuală, perioada de adolescent, s-a dezvoltat şi şi-a profilat structurile musculare, devenind, în concursurile adhoc de forţă, ce-l mai puternic bărbat. Cu toate acestea :năravul din fire…într-o zi a văzut deasupra capului o umbră. Sa retras şi cu repeziciune a prins „umbra”. Era mâna meşterului care acum era mai bulversat ca niciodată. Dacă „acesta” împlineşte 18 ani, şcoală are, meserie ştie, în cel mai bun caz devine ajutorul lui, dacă nu-l vor da afară. Dar cine „l-a pus şi ţinut” acolo va avea grijă de el şi pe mai departe.
După ce a prins mâna „meşterului” că aceasta era umbra de deasupra capului, i-a lăsat-o, a luat un sfredel supra încălzit în mâini şi cu o mişcare fulgerătoare a făcut un cerc din el, apoi la aruncat afară. Şi-a scuturat mâinile ca şi cum s-ar desprăfui şi a zis:
– Baciu Aurel, dacă n-ai aflat că prima inimă de colivie ce s-a făcut la Exploatarea aceasta a fost refulată de Dunăreanu, Pintilie şi eu, este lipsa ta de informare. Ce doresc eu să-ţi spun, că au fost puţini aceia care pot duce un baros de 15 kg, dar aceştia au fost singurii care au putut şi „bate” cu el şi mai mult de 10 ore. Dacă vrei să te respect, încearcă acelaşi lucru. Dacă se mai întâmplă să ridici mâna la mine, să şti că te arunc pe foc! Nu o lua ca o ameninţare, este numai o atenţionare. Se pare că a sosit vremea să întri în rândul oamenilor. Dar această atenţionarea a avut şi ea ecou.
Dintre tinerii mineri calificaţi, la doi parcă nu le-a aflat nimeni un loc de muncă. Erau băieţi pricepuţi în meserie, au muncit în echipe la Herja şi Săsar şi aici nu erau buni numai ca vagonetari, cu toate că erau nişte mineri foarte buni. La un loc de muncă din Terezia, front de lucru cu probleme, l-au cerut ei să-l exploateze. Şi l-au dat, l-au dat la un fost puşcăriaş pentru crimă. Ei erau în al doilea an când împingeau vagonul. Alţii fără pregătire, după 6-10 luni erau puşi de ajutori de mineri. Ei calificaţi mineri, după un an şi jumătate, au avansat tot…vagonetari. Poate că ar fi fost mai mulţumiţi dacă ar fi fost vagonetari de front sau al treilea-patrulea om în echipă.