Evident că şi eu o priveam, mai ales atunci când am avut impresia certă că, vânzătoarea, cea care avea amândoi ochii plini de zâmbet adineauri, acum erau inundaţi de lacrimi. Îi murise o fiinţă dragă şi tot ea trebuia să facă coroanele şi jerbele pentru înmormântare. Poate că atunci am fost cel mai aproape de fixaţia ceea din poveste cu acei „ ochi care unul râde şi celălalt plânge”

*********

Este, se poate spune sigur, imposibilă delimitarea între secole, între milenii. O spun acei care au trecut un asemenea prag care s-a dovedit a fi, ca şi celelalte clipe anterioare, înşiruiri nenumărate ale timpului fără sincope între ele. Numeraţia aceasta este prezentă doar în calendare, şi în alte sisteme de evaluare a vremii. Este o scurgere continuă, uniformă a timpului, a vieţii. Şi pentru a nu fi aşa , omul îşi face praguri impuse, date care pentru el au însemnat ceva, marchează ceva din viaţa lui. Asemenea date sunt de: naştere, de căsătorie, de absolvire a diferitelor şcoli în care s-a pregătit şi după cum spunea cineva, cam tot ce se „marchează” în curriculum vitae, toate aceste „faceri” ne sunt pragurile pe care ni le-am impus şi la aniversarea unora dintre ele, vom sărbătorii transformând aceste „praguri” în sărbătorile noastre intime, sărbători egoiste care vor fi numai ale noastre. Din aceste autoimpuneri, pe parcursul vieţii constatăm că în afară de datele istorice ale naţiei tale, ţi-ai făcut şi tu, o bază, un piedestal la care ciclic te vei întoarce să le sărbătoreşti, aşa cum de altfel ţi-ai condus viaţa.

**************

Adeseori , între discuţiile ce le purtăm cu o persoană mai în vârstă, mai ales când ei îşi reevaluează viaţa, aproape sigur vom auzi şi următoarea replică: „ O viaţă întreagă am muncit”. Pe vremuri acest lucru-mi părea inutil de-al menţiona. Era ca un pleonasm într-o lume în care toţi membrii societăţii munceau. Astăzi însă, de abia au trecut cincisprezece ani de la revoluţie şi mulţi dintre noi nu mai cunosc acest lucru, nu ştiu ce este munca. Deci acum acest lucru într-adevăr trebuie menţionat.

În acea vară, frumoasă de altfel şi plină de speranţe, Grupul Şcolar Minier din Baia Mare, a repartizat circa 15 elevi în practica de vară, practică cu care elevii respectivi vor încheia ciclul de şcolarizare profesională şi vor susţine examenul de calificare. Examen definitoriu prin care se vor certifica competenţele profesionale a le fiecăruia, ca în final să fie declaraţi muncitori calificaţi.

Elevii practicanţi trebuiau să certifice acest lucru prin practica respectivă, modalitate de-a demonstra modul cum şi-au însuşit cunoştinţele primite în cei trei ani de şcoală. Muncitori-i priveau ca pe „schimbul de mâine”, oamenii care vor prelua sarcinile celor mai în vârstă, odată cu responsabilităţile ce le presupune acest schimb de generaţii, care de ce să n-o spunem, în acest context da naştere şi unor animozităţi între generaţii. Existau muncitori care, pur şi simplu se fereau, uneori chiar se ascundeau de aceşti elevi, în momentele în care, trebuiau să execute o operaţie mai delicată, un reglaj, care se încadra în ceia ce se obişnuieşte de regulă să se etaleze simplu: meserie. „Ostilităţile” derulându-se după cum am spus, şi elevii îş luau „măsurile” lor de protecţie. Fiind proaspeţi ieşiţi din şcoală, era evident că aveau cunoştinţe teoretice mai bogate şi mai noi. Cunoşteau ultimele noutăţi în domeniu, cât şi modul de abordare a unei alte viitoare profesii, tangenţiale sau înrudite, obligaţie tehnică de facto reclamată cu atât mai mult, cu cât nu se putea dobândi categoria a IV-a de salarizare fără a cunoaşte o a doua calificare. Aici elevii practicanţi deţineau „secretul” şi dacă era cazul puneau şi ei punctul pe „I” cu acei muncitori care îi tratau ca pe …alţii.
În acest context, sau poate doar pentru o „fixare” mai bună a lecţiei la „instalaţiile de extracţie”, Mecanicul Şef al Exploatării, dorind să majoreze salariul mecanicului de extracţie, cât şi a creşte prestigiul muncitorilor „mai vechi”, a crezut că ar fi mai educativ, dar şi mai didactic, dacă elevii de profil vor fi şi ei în sala în care vor fi examinaţi mecanicii maşinii de extracţie, mai ales că mecanicii aceştia, veneau de la un curs de specializare recent terminat la instalaţiile din Mina Baia Sprie. În final s-a dovedit că „mecanicii pe post” abia au luat un pârlit de „5” pe când cei cinci elevi n-au avut note mai mici de opt.
Văzând acest „succes”, şefii s-au simţit stânjeniţi de umilirea muncitorilor şi n-a mai insistat în „omologarea” acestui model de „examinare”. Cu toate acestea viaţa le-a mai oferit încă o ocazie tinerilor meseriaşi de-aşi prezenta şi evalua cunoştinţele profesionale dobândite. Pentru atelierul mecanic a fost comandată cu mai mult timp în urmă, o maşină de găurit de la „ÎNFRĂŢIREA” Oradea. Faţă de maşinile de găurit existente acolo, maşini în majoritate dinainte de război, aceasta maşină era o adevărată bijuterie. Maşina găurea „singură”, fileta, bineînţeles după ce I se stabileau regimurile de lucru optime. Cu instalarea ei, să mai fi trecut vreo câteva săptămâni, după care, Şeful de atelier a anunţat că se poate pune în funcţiune. Au mai trecut câteva săptămâni şi nimeni nu se atingea de „bijuterie”. În planul Exploatării exista o lucrare de anvergură. Execuţia unei conducte magistrale de 4 ţoli lungă de circa 800m. Ideea era ca ea să fie „condusă” în filet. Dar s-a dovedit că acest lucru era imposibil. Înşurubarea unei singure ţevi necesita circa 60 de genuflexiuni, cam tot atâtea prinderi cu cheia de ţeavă cu lanţ, operaţie care se putea executa doar pe parcursul a câtorva ore. În plus era absolut obligatoriu ca ţeava să fie exact una în prelungirea celeilalte, lucru imposibil de realizat într-o galerie de mină, la asemenea lungimi. Ţinând cont de salahoria care trebuia făcută, la lungimea magistralei, dar şi de timpul scurs cu încercările şi pregătirile, s-a ajuns la concluzia că vor executa acea magistrală mult mai repede dacă o vor asambla în flanşe.

Unul dintre elevii practicanţi care făcea practica în atelier, a primit misiunea de-a executa aceste flanşe. Lucrul propriu zis consta din trasarea flanşelor şi găurirea lor, pentru a se putea monta şuruburile de asamblare. Celelalte operaţii erau de competenţa sudorului şi ale strungarului. Practicantul a început găurirea celor circa două mii de flanşe. Avansul manual al maşinii de găurit, şi puterea cu care el putea împinge burghiul gros într-o tablă de 14 mm, era mică şi-i răpea un timp mai mare de o oră, doar să realizeze găurile la o singură flanşă. Descurajat, nu pentru timpul consumat la realizarea unei singure flanşe, ci mai ales că el a devenit „nodul” în realizarea acestei conducte magistrale de aer din Orizontul George (în numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pe acele plaiuri, varianta numelui de Gheorghe nu este uzuală.). Practicantul s-a dus la maistru şi şi-a cerut voie să-i permită să lucreze la noua maşină. Cam neîncrezător, maistrul a acceptat şi datorită faptului că nimeni nu s-a „apropiat” de noua maşină de găurit. Pentru a lucra, aşa cum scria în cartea tehnică, erau necesare unele operaţii premergătoare, considerate de ceilalţi ca pierdere de vreme, mai ales că-i îngrijora „posibilitatea” că nu vor realiza în timp conducta magistrală. În acest caz, şeful de echipă, maistrul, aveau obligaţia să intervină pentru ca lucrarea să nu sufere decalări de timpi în execuţie. Aşa ar fi fost normal. Normal ar fi fost ca să nu pună un practicant să realizeze cea mai importantă operaţie a unei instalaţii magistrale pe umerii acestui elev, care totuşi nu era nici calificat şi nici salariat. Faptul că nimeni n-a îndrăznit să lucreze la noua maşină, s-a încetăţenit, ca ori de câte ori trecea Mecanicul Şef pe acolo, sub formă de glumă mai sarcastică, îl întreba pe maistru „când o casează?” deoarece vedea clar că muncitorii, efectiv se feresc să lucreze cu ea. Lupta între cele două generaţii de meseriaşi, acei care au învăţat meserie prin propriile puteri, la locurile de muncă şi „acei care acum au venit de pe băncile şcolilor profesionale, ca muncitori şcoliţi”, parcă le-a „fugit logica” şi aşteptau cu interes rezultatul acestei „bătălii” nedeclarate. După cum credeţi, practicantul şi-a pregătit tot ce era necesar, după prescripţiile cărţii tehnice ale maşinii, care prezenta şi nişte metode şi procedee de productivitate mărită, apoi a pornit maşina. Elevul, ca şi cum ar sugera o avarie, a imitat o fugă din atelier, chiar în momentul cuplării, ceea ce a făcut ca şi ceilalţi muncitori care-l „filau” să se îndepărteze „încetişor” dar hotărâţi până când s-a reîntors practicantul. Maşina şi-a văzut singură de lucru, de emulsionare, avans şi oprire la terminarea găurilor. Practicantul a făcut următoarea reglare şi din nou s-a dus „la plimbare” până maşina-şi făcea treaba. În prima zi a terminat prima sută de flanşe la noua maşină, lucru ce i-a durut pe meseriaşii bătrâni care se făceau că nici nu-l observă, dar care acum trebuiau să recupereze timpul pierdut la montajul conductei, până elevul practicant le-a terminat primele sute de flanşe. Tinerii elevi jubilau, dar nu pentru mult timp. Noua conductă trebuia izolată de agenţii corosivi din subteran, operaţie care s-a executat cu bitum. Dacă le-a plăcut cum au reuşit izolarea conductei magistrale elevii practicanţi, nu au spus nimănui, cu toate acestea s-au hotărât să le de-a toate conductele din mină cu diametru mai mare de 2”.