Îmi povestea Sandu că uneori nu este bine să-i spui nevestei lucruri care poate n-o interesează chiar atunci. Dar zicea el, în după amiaza în care Tudor “i-a lăsat liberi”, s-au hotărât să meargă s-o vadă încă o dată pe Doamna Flamă mama arbitrului şi expertului financiar. Aşa au şi făcut. Au avut o după amiază plăcută în care Sandu era pe post de ascultător şi doamnele îşi derulau poveştile vieţii, făcând abstracţie de el. Era interesant de ascultat cum două femei aveau fiecare concepţia lor proprie despre dragoste. Sandu nu era prea atent sau, altfel zis, dormita cu ochii deschişi, când o replică a soţiei sale i-a perforat auzul, capul şi toată teoria lui despre dragoste. Era căsătorit de 33 de ani şi acolo la Ocna Şugatag a aflat că nevastă-sa l-a acceptat de curtezan şi apoi “l-a luat şi de bărbat”. Aşa o palmă n-a mai primit bărbatul din el în tot timpul pe care l-a trăit până atunci. El, care se considera mare cuceritor, să afle că “a fost acceptat” , ca la orice interviu la angajare. Unde s-a dus toată aura de curtezan, de băiat bine care a făcut strategii prin care să-şi cucerească iubita, ca să afle că toată această tevatură, a fost ca oricare dans erotic pe care-l face masculul în faţa viitoarei “alese”, că nota lui n-a fost rea la acea “ţopăială” sau, să-i zicem. Băgaţi de seamă, domnilor, că numai a-ţi fost acceptaţi, nu stăpâniţi nimic. Dacă nu plecau la Ocna Şugatag şi acuma ar fi fost convins că el….
Întorşi în staţiune, lui Sandu îi treceau prin faţa ochilor cocoşi galici, boncănitul căpriorilor, încolăcirea gâturilor lebedelor…Toate au trecut când fetiţa doamnei a cărui bărbat era internat la spitalul din Sighet i-a rugat să vină până în cameră, că “are ceva mămica”. Doamna făcuse o insolaţie. I-au dat o cafea şi sfaturile de rigoare, apoi au mai stat puţin cu ea, cu ele, cu femeile care au avut atâtea necazuri, că nu le-a priit nimic din acest sejur. În gândul său, Sandu constata că totuşi lui nu i-sau întâmplat, prin această staţiune, lucruri rele. Chestia cu “acceptatul” a trecut. Nu vroia, în final, să-şi strice nota dacă totuşi acceptat. Era o seară Dumnezeiască care nu apare numai atunci când poveştile sunt doar de dragoste (ori poate dragostea vine atunci), mult n-au putut medita, deoarece un ziarist cu ştaif, ce se făcea că nu-l prea vede pe Sandu de regulă, venea de la o conferinţă de presă cu primarul, puţin vesel, şi i-a oprit, spunându-i lui Sandu.” Mâine vreau şi eu o activitate culturală în Staţiunea aceasta. Cartea pe care am auzit că ai lansat-o la “şcoala ta” o lansăm mâine aici. Nu uita: la ora 15, în club”.Cum Sandu nu-i cunoştea doamna, a crezut că nu-i bine să poarte o discuţie în noapte, în contradictoriu, în asemenea condiţii. De refuzat, după tonul folosit, nici nu putea fi vorba. Deci, seara Dumnezeiască s-a dus şi s-au dus şi ei în cameră. Au dat un telefon celor de acasă, cum să procedeze ca să-i trimită câteva cărţi de prezentare. Apoi, pe o hârtie din caietul de desen pe care şi l-a adus să imortalizeze vreun peisaj, a făcut un anunţ ce l-a luat oarece timp din noaptea care era a altora nu a lor, anunţ pe care l-au afişat la uşa clubului. Aici avea dreptate ziaristul, mulţi dintre pensionarii staţiunii nu cunoşteau această activitate. Veneau, citeau, dădeau din cap şi-şi vedeau de-ale lor.

Au fost invitaţi verbal: familia lui Lucian Perţa, colegul de serviciu al lui Sandu, deoarece celălalt plecase, familia Flamă, medicii staţiunii şi cine se mai nimerea. I-au sosit cărţile din Baia Mare la ora 11. Pe la 12 s-a dus să se întâlnească cu ziaristul, care…nu ştia nimic. Apoi şi-a adus aminte ceva. Apoi cu o fervoare deosebită s-a apucat de ….regizarea lansării. A venit însoţit şi de un alt confrate. Până la urmă au suportat căldura din club cu stoicism vreo 16 persoane. Erau persoanele înşirate mai sus şi uneori mai intra câte unul dintre pensionari, obişnuit cu vizionările la televizor. Stătea cât stătea apoi poate-i era ruşine să mai plece. După populaţia de aici şi viteza cu care s-a pus la cale, această activitate a fost considerată de către autor “că a dat bine” Poate.. Perţa l-a gratulat c-o epigramă care, probabil, că l-a încins şi mai mult pe Sandu. Apoi au făcut schimb de cărţi, după care s-au oprit la o bere şi la alte tipuri de bârfe. Cert era că oamenii au fost atenţionaţi prin această acţiune să cunoască şi persoane din domeniul acesta şi, după acest eveniment, au apărut “cumpărătorii” ,atât la Perţa cât şi la Sandu. S-au bucurat de-o după amiază deosebită stropită şi cu câteva halbe de bere.
Întorşi la cameră de la Terasă, au avut surpriza neplăcută să audă cum medicul cel tânăr “îşi disciplina” copiii după care, zicea el, plângea zi de zi, atât îi era de dor de ei. Fosta lui soţie i-a adus să stea cu el două săptămâni şi deja erau în plin scandal. Copiii erau de 15 şi 13 ani, unul era grăsuţ bine şi cam cât doctorul de înalt. Acum la ei era un vacarm! Bănuiau că “s-a atins” iar de alcool. Comportamentul său era inadmisibil. După acel spectacol gratuit de urlete ce treceau de 140 dB, s-au putut duce la cameră destul de bulversaţi. Sandu luase de bune toate destăinuirile făcute de medic, dar se vede că era enorm de greu să trăieşti lângă un om care, la o simplă bere, nu-şi mai putea controla comportamentul de mahala.
După o noapte destul de agitată, agitaţie care se completa cu căldura insuportabilă care a venit cu asupra de măsură, s-a mai întâmplat un”fenomen” la care, nu numai că nu se aşteptau, dar a fost un duş rece pentru toţi pensionarii staţiunii. La ora două din noapte, boxele discotecii au amuţit şi s-a închis discoteca. M-am gândit că acum vom putea dormi liniştiţi. Numai că tinerii din sat, cuplaţi şi cu cei de la Casa Copilului, au parcurs în urlete, huiduieli şi ţipete stridente, chicoteli, cele două sute de metri de la Discotecă până la ieşirea din staţiune în…. trei ore, în care scoteau cele mai inumane urlete posibile. Am fost consternaţi cu atât mai mult cu cât Postul de Poliţie era cam tot la două sute de metri de staţiune. Atât de bulversată a fost această “manifestare” tinerească, încât de câte ori mă gândeam să mă mai duc în această renumită staţiune şi este renumită nu prin reclama care i se face, ci prin efectul tratamentelor şi procedurilor ce le executau cu pricepere şi conştiinciozitate personalul medical, dar şi personalul cantinei şi chiar îngrijitorii acestei staţiuni atât de mult căutată. Şi pentru ca spectacolul să fie complet, fosta soţie a doctorului, probabil a auzit de “revenirile” la alcool ale soţului şi a venit cu o maşină, luând copiii de la tatăl lor, fapt ce l-a turbat pe doctor, care acum n-a făcut economie la horincă.

Poate să fi fost adormit, poate atunci să fi venit din sat, nu se ştie cert, dar era ora cinci când ”băieţii corişti” ne-au lăsat în pace. În fiecare cameră era aprinsă lumina, când l-am auzit pe doctor care înjura ca la uşa cortului. La început nu au desluşit pe cine, apoi s-au lămurit lucrurile. Dacă fosta nevastă i-a luat copiii, trebuia să se răzbune şi el pe cineva. Şi-a adus aminte că încă nu i s-a oferit postul, că ştia el de ce. Că dacă nu-i capabil, directorul staţiunii, lui îi erau adresate aceste vorbe deşănţate, să satisfacă o femeie, de ce se agaţă de acei care pot? Că el este preferat de fostele şi actualele lui amante. Să se coboare jos, că-l învaţă el minte! Şi, în final, tot el îi va opera prostata şi-i va tăia şi membrul “acela” de care el şi aşa nu mai are nevoie. Toate acestea urlate în gama tinerilor care numai cu câteva minute în urmă au putut trece prin staţiune făcând vocalize animalice, acum preluate de doctor, cu adresabilitate şi cu o durată de două ore. A fost ceva incredibil de penibil pentru circa cei cinci sute de pensionari ai staţiunii. Pe 26 iulie, locuitorii satului de confesiune romano-catolică, o sărbătoresc pe Sfânta Ana şi au pe un deal o capelă unde se duc în convoi, cu preoţii şi fanfara în capul convoiului. Pe parcursul drumului, înspre capelă, mai există o troiţă în care este o statuie cu Sfântul Nepomuc, ocrotitorul de altădată a lucrătorilor din mină, unde se opresc, fac un popas aducând şi lui omagiu şi rugăciuni. Participă toată populaţia şi copiii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. După ce se termină slujba care încheie activitatea confesională, toată lumea îşi desface coşul cu merinde. Servesc masa pe grupuri şi poartă discuţii amiabile şi acei care s-au întâlnit mai rar.
Parcurgând această procesiune împreună cu convoiul satului, familia lui Sandu a fost uimită să constate că, asemenea ei, mai sunt şi alte persoane venite special din împrejurimi pentru a participa la acest eveniment confesional, unii erau chiar din Baia Mare. La această slujbă, cu surprindere şi emoţie au observat că, prima slujbă care s-a ţinut, era omagierea minerilor ce au fiinţat acest sat şi acum nu mai există. Locuitorii satului s-au rugat şi pentru toţi acei care, au făcut ceva bun şi util, pentru acest habitat ce astăzi este satul lor.

Cu gândul la bunătatea sufletului omenesc,
Baia Mare Iunie 2004